it's in your reach, concentrate!

zoe nu ştie când va veni clipa. clipa în care nu va mai şti să se opreasca din căutările ei.
zoe caută lumea perfectă, bărbatul perfect, femeia perfectă, sinele perfect. niciodată nu găseşte decât umbre a ceea ce vede şi simte în fiecare zi, sentimente şi feţe care o lasă rece. ea refuză să se regăseasca în toţi oamenii şi vrea anumite tipuri de oameni care să-i demonstreze că lumea nu e un loc atât de rău pe cât crede ea. dar în fiecare zi îi era verificată teoria cum că în lumea asta nu-şi va găsi liniştea.
în fiecare an, odată cu trecerea verii, zoe devine din ce în ce mai tristă cu fiecare anotimp care se scurge şi ascultă aceleaşi melodii care îi amintesc de momentele plăcute, încercând să-şi imagineze lumea perfectă în care ea poate să facă tot ce visează. poate să facă tot ce-şi imaginează că ar vrea să facă. să-şi sărute iubitul pe ochi în întuneric, să facă păsări origami şi să le agaţe de tavan, să nu faca sex, doar să sărute şi să se joace. dar o văd cum stă în fiecare seară întinsă pe pat cu ochii în tavan gândindu-se că toate astea nu pot deveni realitate în lumea în care traieşte. zoe speră că cineva o va striga pe strada şi o va ajuta să descopere metodele prin care să fie fericită. daca i s-ar da ocazia, zoe ar învăţa lumea cum e să visezi şi să faci lucruri frumoase pentru tine şi pentru cei din jur, dar nu e luată în seamă şi oameni cumpliţi îi râd în faţă. nu vrea nimc complicat, scump, mare, important ci doar cu valoare sentimentală. zoe e simplă. nume din trei litere, păr scurt, machiaj discret, blugi, pantofi, tricou, paltonaş şi geantă. ea nu se schimbă vroind să găseasca ceea ce caută, aşa cum e ea acum.
dacă va veni clipa în care zoe va renunţa la căutările ei nu ştiu, dar dacă o vedeţi pe stradă, strigaţi-o şi învăţaţi împreună despre vise şi dorinţe, pentru că nu-i nimic mai rău decât să nu poţi să-ţi manifeşti iubirea şi să nu ai cu cine să împarţi lumea.

Night Terror by Laura Marling

if you want him, oh, you're gonna have to fight me,

când toate sunt pline de prezenţa ta

alunec din ce în ce mai trist şi toate amintirile mele le-am ascuns undeva prin tine.
vreau să scriu versuri despre somnul tău liniştit şi să reuşesc să-ţi surprind faţa adormită în picturi. somnul tău să ajungă în galerii şi-n cărţi. dar nu-mi face bine să umblu pe stradă fără tine şi continui să cazi fără să mă laşi să te prind. n-am înţeles niciodată cum oamenii pot să doarmă singuri, dar acum eu sunt cel care foloseşte doar jumătatea lui de pat. mă dezbrac de consecinţe şi învăt să acţionez. e o crimă să te las acolo singură, afară, în frig. acum când marea e mai agitată ca niciodată şi valurile te mint, eu spun adevărul, dar continui să umblu singur prin noapte cu boala mea, cu nevrozele şi comportamentul meu de neînţeles. şi sunt mic, mai mic cu fiecare pas pe care-l fac, iar azi mi-e greu să înţeleg de ce vine mâine fără ca noi să ne putem atinge. măcar în vis, dar şi acolo sunt neputincios şi trăirile mele o iau razna, orbesc şi nu ştiu unde mă aflu. nu asta am făcut, nu mi-am refuzat propria fericire şi nu eu am ales să alunec uşor, dar totuşi greu, spre o lume pe care n-am cunoscut-o personal, doar din vedere. nu am ales să vorbesc în cuvinte distorsionate de propria-mi inconştienţă şi n-am ales să mă închid în totul meu care acum se împrăştie în mii de bucăţi, zboară în vânt spre ceva pe care eu nu o să-l simt niciodată. n-am ales nimic din toate astea, dar tu ai fost de acord să mi le daruieşti ca un cadou pentru un suferind sau pentru un bolnav. le-ai luat din tine şi le-ai implantat în mine fără să mă întrebi. eu am fost orb şi n-am ştiut să opresc ce avea să vină. ai fost ca un uragan, iar eu ţi-am stat în cale. m-ai îmbolnăvit şi m-ai lăsat singur cu marea şi valuriele ei, dar nu ştiu să aibă grijă de mine şi marea nu poate dormi pe cealaltă jumătate de pat. pe jumătatea ta de pat. dimineţile mă dor şi zâmbetele pe care le primesc zilnic reflectă boala mea şi poate sunt sincere, dar nu am fost învăţat să recunosc sinceritatea. o ştiu şi pe ea doar din vedere. seamănă cu tine, dar defapt toate "ele" au chipul tău şi pe stradă, la magazin, pe plajă, văd aceleaţi feţe ale tale care îmi spun mereu să-mi cumpăr un pat de o singură persoană. însă eu sper să te întorci cândva pentru că nopţile mele nu se mai scaldă în muzică şi vorbe. pentru prima dată, nopţile mele dorm.
dar ele dorm fără mine, pentru că eu, ei bine, eu nu ştiu să dorm singur.
am devenit propriul meu duşman, nu ştiu să mă accept, nu mă cunosc, nu mă simt bine în hainele mele şi mă scald într-o apă tot mai adâncă. vorbesc cu marea şi marea are vocea ta. caldă, calmă, parcă şoptită, de fantomă. eşti o frică, o fobie, o tumoare. eşti o lacrimă pe un obraz de copil. obrazul meu de copil pe care obişnuiai să-l săruţi înainte de culcare. umblu pe bucăţi de sticlă, desculţ şi fără să cunosc durerea de felul ăsta. când toată lumea pleacă, eu sunt singurul care rămâne. privesc în gol sperând să găsesc ceva, dar totul lipseşte şi nimic nu mai contează. nici măcar hainele de pe mine, căci n-au suflet, n-au bătaia inimii. a mea răsuna în întuneric în timp ce mă pregătesc de somn şi privesc în gol cu veioza aprinsă. ştiu, sunt un bolnav, mă doare. eşti virusul bolii mele, eşti vocea care mă obligă să privesc în gol, eşti ceea ce-mi lipseşte şi ceea ce n-am avut niciodată cu adevărat. am realizat ca nu e imposibil să posezi ceva, să-l atingi, dar totuşi să nu-l ai. când încetez să mai aud vocea ta, totul se opreşte şi mă năpădesc tot felul de dorinţe, dar le ignor aşa cum m-ai învăţat tu. mâinile mele sunt inerte şi nu înţeleg de ce mai stau aici, de ce mai sunt aici. de ce nu plec? dar nu-mi răspund, doar mă întind în întuneric.
vreau să dorm, să învăţ să dorm singur, dar ... tu eşti somnul meu.

words for soul. part 1

" You spend your whole life stuck in the labyrinth, thinking about how you'll escape it one day, and how awesome it will be, and imagining that future keeps you going, but you never do it. You just use the future to escape the present. "


(Looking for Alaska, John Green)

a no good, a no one, a no show
a too much, perfection, to say no
in the end, foe or friend, live apart
call it hate, call it love, I call it art

pereţii spun poveşti

Lolita se plimbă pe stradă cu fusta-n mână şi iubirile în cozile ei împletite. săruturile pe care i le-a lăsat pe umăr se ascund ruşinate sub razele soarelui, iar azi, doar fumul din ţigara ei spune adevărul. când gândurile se ating unele pe altele şi inimile devin un tot, lumea se opreşte şi se aude doar muzica. se aude muzica de pe un disc vechi care spune o poveste despre lume, despre lumea din vis. un vis al ei din cauza căruia nopţile o torturau cu poveşti interminabile, iar soarele întârzia să apară. despre insomnii nostalgice în care se scaldă pasărea care-şi caută colivia. lumina zilei şi râsetele de pe străzi sunt coloana sonoră a gândurilor ei, care nu mai au trecut şi viitor, decât prezent. în încercarea ei de a regăsi timpul şi muzica lui şi-a pierdut fericirea, pe care o caracteriza prin atingeri uşoare ale mâinii. degetele îşi formează propriul corp şi când frica dispare, totul capătă o culoare uşor palidă, dar plăcută. o dimineaţă răcoroasă cu un vânt rebel care îi scutură simţurile şi o trezeşte pe ritmuri încurcate de jazz şi atunci, întreaga lume se opreşte pentru a-i privi iubirea, iar Lolita dansează, dansează crezând că nu o vede nimeni.

aspect

imaginează-ţi că cineva ne urmăreşte în somn. cineva ne priveşte bătăile inimii şi ne ascultă piepturile mişcându-se. între timp, deasupra, cerul respiră prin noi.
suntem priviţi, analizaţi şi nimeni nu scoate niciun sunet. asupra noastra sunt aţintite priviri insistente şi noi nu mai ţinem cont de secunde, minute, ore. noi visăm. vor să intre în visele noastre. vise despre copilărie, persoane iubite şi locuri din care n-am vrut să plecăm. ne-am putea rătăci printre visele astea, ştii?
timpul călătoreşte şi noi visăm că ne sufocăm. suntem nimiciţi de clipe care trec prea greu şi cădem. cădem, dar ne trezim. şi nu mai suntem priviţi, pentru că doar somnul ne făcea frumoşi. acum ne-am schimbat. aspectul nostru e vulgar şi privirile noastre zbuciumate fac pământul să se întoarcă pe dos ca şi stomacul nostru.
ne-am rătăcit frumuseţea interioară prin vise, prin somn şi ne e frică să ne privim chipurile în oglindă.